Am scris, spatmana trecuta parca, despre La Copac. Si am scris de bine. Imi pare rau daca am indus pe careva in ceata, dar si eu, la randul meu, mi-am luat-o. Din pacate, nu numa eu mi-am luat-o, ci si niste amici.

Mergem, intr-una din pauzele de pranz la copac. Ne asezam. De obicei eram mai multi, dar atunci eram doar doi: io si cu C – colegu motorist. Vine minunatu chelner, pe care am avut puterea sa-l iert cand mi-a adus bere la halba in loc de sticla, pretext excelent, dealtfel, sa nu-i las bacsis, ceea ce oricum nu mai fac de ceva timp. Cum spuneam, vine minunatu chelner, om normal dealtfel, chiar n-am ce sa-i reprosez altceva, in afara de magaria cumplita, evident. Vine el la noi si, pt ca tot stia clar ca nu mancam nimic de la ei, in primu rand pt ca nu ne permitem, ne intreaba daca mancam ceva, raspundem ca nu, dupa care ne roaga politicos si corect politic sa nu ocupam masa, pt ca ei au nevoie de locuri pt oamenii care vin sa manance, politica pe care o aplicau taman din ziua aia. Ca a vezi! Mergeam zilnic. As putea zice ca ne cunosteam, desi nu vad de ce ar vrea cineva sa cunoasca asa specimene. Da, am gresit. Am rezut ca s-au mai schimbat cocalarii. Ce idioti. Asa ceva e imposibil. Sa-i zica La Cocalari, de-acum inainte.

Acuma, faza cu mancarea. E, fata finuta, mititica si draguta, nu bea bere cu noi, iesea cu noi la pranz, dar nu bea, ci doar manca. La inceput mancarea afost buna. Atat de buna ca si-a adus si niste colege. Dar, cu fiecare zi, mancarea a inceput s-o cam suga. Pana cand, ultima data cand a iesit cu noi, a cerut o supa, fiind racita cobza. Supa pe care n-a putut s-o manance. Si a lasat cam un sfert in bolu ala. Chelnerita a intrebat-o daca nu i-a placut. Ea n-a zis nimic. Acuma pe bune, ce era sa zica? Si, totusi, a lasat spaga. Noi nu.

Cam asta ar fi. Mai multe in „Povestea Spagii sau De ce nu las io bacsis”.