La Copac aka fostu Colony

Am scris, spatmana trecuta parca, despre La Copac. Si am scris de bine. Imi pare rau daca am indus pe careva in ceata, dar si eu, la randul meu, mi-am luat-o. Din pacate, nu numa eu mi-am luat-o, ci si niste amici.

Mergem, intr-una din pauzele de pranz la copac. Ne asezam. De obicei eram mai multi, dar atunci eram doar doi: io si cu C – colegu motorist. Vine minunatu chelner, pe care am avut puterea sa-l iert cand mi-a adus bere la halba in loc de sticla, pretext excelent, dealtfel, sa nu-i las bacsis, ceea ce oricum nu mai fac de ceva timp. Cum spuneam, vine minunatu chelner, om normal dealtfel, chiar n-am ce sa-i reprosez altceva, in afara de magaria cumplita, evident. Vine el la noi si, pt ca tot stia clar ca nu mancam nimic de la ei, in primu rand pt ca nu ne permitem, ne intreaba daca mancam ceva, raspundem ca nu, dupa care ne roaga politicos si corect politic sa nu ocupam masa, pt ca ei au nevoie de locuri pt oamenii care vin sa manance, politica pe care o aplicau taman din ziua aia. Ca a vezi! Mergeam zilnic. As putea zice ca ne cunosteam, desi nu vad de ce ar vrea cineva sa cunoasca asa specimene. Da, am gresit. Am rezut ca s-au mai schimbat cocalarii. Ce idioti. Asa ceva e imposibil. Sa-i zica La Cocalari, de-acum inainte.

Acuma, faza cu mancarea. E, fata finuta, mititica si draguta, nu bea bere cu noi, iesea cu noi la pranz, dar nu bea, ci doar manca. La inceput mancarea afost buna. Atat de buna ca si-a adus si niste colege. Dar, cu fiecare zi, mancarea a inceput s-o cam suga. Pana cand, ultima data cand a iesit cu noi, a cerut o supa, fiind racita cobza. Supa pe care n-a putut s-o manance. Si a lasat cam un sfert in bolu ala. Chelnerita a intrebat-o daca nu i-a placut. Ea n-a zis nimic. Acuma pe bune, ce era sa zica? Si, totusi, a lasat spaga. Noi nu.

Cam asta ar fi. Mai multe in „Povestea Spagii sau De ce nu las io bacsis”.

Obiceiuri cretin ortodoxe

Ai mei au facut pomana. Am inteles ca doar acum se mai poate face anu asta. S-au dus la biserica, la cimitir, etc. Au insistat sa merg si eu. Eu am insistat sa nu merg. Acum sunt suparati pe mine. Asta nu e o raritate, avand in vedere ca sunt genu de oameni care de-abia asteapta sa ma prinda pe picior gresit, si ma prind de multe ori, mai ales pt ca nu ma intereaza pretentiile lor, mai mult sau mai putin absurde, in general nerealiste. Pt ei ultima „greseala” anuleaza toate chestiile bune facute pana atunci.

NU inteleg, nu sunt dispus sa accept si nu ma flexibilizeaza deloc nimic din tot ce tine de religie, biserica, zeitati, idoli, credinte. BA chiar ma irita si ma rigidizeaza. NU cred, Nu pot sa cred, NU vreau sa cred. Este exact atat de simplu. E alegera MEA! MI-o asum, orice-ar fi! Argumente sunt gramada. Dar nu mi-am propus sa le discut nici aici si nici acum.

Pe langa argumentele agnostice/atee se adauga si obiceiurile. Oamenii ii plang de mii de ani pe cei ce se „duc” dintre ei. Cu asta nu am nici o problema. Este absolut firesc sa ii aduci un ultim omagiu unui om la care ai tinut enorm, care a insemnat enorm pt tine. Poti sa te duci la mormant din cand in cand, cand/daca simti nevoia. Dar nu sa faci tam-tam cand e cate o sarbatoare/obligatie. De fapt, numa cand e obligatoriu. Asta e un fel de snobism morbid. Si ca tot am ajuns la morbiditate, ei bine, obiceiurile cretin ortodoxe sunt al dracului de morbide. Pomana este un fel de n-ar mai fi, in care iti aduci aminte de un om care a murit cand vor popii. La momente alese de ei: dupa n zile, dupa x saptamani, etc. Cretinii astia ipoicriti imi zic mie cand sa-mi aduc aminte de bunica-mea. Ma indoiesc s-o fi cunoscut vreunu. Pe mine sigur nu ma cuoaste nici unu. Si nici eu pe ei. Si nici nu urmaresc asta. Poate trec cateva zile, cel mult, in care sa nu ma gandesc, sa nu-mi amintesc. Dar oricum, asta e fix treaba mea. Cine dracu se cred cretinii astia ortodocsi sa dea buzna in viata mea, cand vor ei, cu metode atat de neortodoxe?

Revenind la pomana. Stai langa mormant, un idiot ahtiat dupa ciubuc indruga niste vrute cateva minute, anima atmosfera langa mormanul ala de pamant, nu i se clinteste un fir de par, pt el e o rutina, o banalitate, un job, se vede pe el ca e mai ateu decat sunt eu agnostic, isi ia ciubucu si pleaca. Eu, intre timp stau si ma uit ca bou’, inca am probleme in ceea ce priveste situatia asta, imi vine in loc sa frec niste lumanari pe-acolo sa scurm pamantu ca sa ajung la ea si sa invie, asa, cu de la mine putere. Iar ala nu se gandeste decat la easy money si pleaca mai departe spre altii, alti fraieri care pun botu la vrajeala lui, fraieri care se uita nepasatori la drama noastra si isi asteapta randu la drama lor, cascand, uitandu-se pe cer, etc, sperand ca lautaru ala morbid sa termine cat mai repede si sa vina la ei, „ca e deja tarziu, stau aici de ceva timp, au si ei o viata”.

Si eu am o viata, si printre putinele concluzii pe care le-am tras e ca AR TREBUI SA-I APRECIEZI PE OAMENII DIN JURUL TAU CAT SUNT IN VIATA. Asta conteaza cu adevarat, si pt tine si pt ei. Chiar daca o faci, tot se rupe ceva in tine, ramane un gol. Un hau. Dar daca n-o faci, iti va parea amarnic de rau. Restu …

Acum ma duc sa vad ce fac ai mei. Dar nu vreau sa inchei in maniera asta. Asa ca revin la religie. Cu George Carlin- Religion is bullshit: